O PRIORITATE NAŢIONALĂ ŞI
EUROPEANĂ
ÎN CULTURA ROMÂNĂ
Teatrul Vechi Mihai Eminescu
Fondat: 1817
Situat în Oraviţa, judeţul Caraş-Severin
Adresa: strada Mihai Eminescu, nr. 18, cod 325600,
Oraviţa, Caraş-Severin, România
Telefon: 0761118067
Monument Istoric, de Ară şi Arhitectură:
Cod LMI (Lista Monumentelor Istorice):
CS-II-m-A-11154
IONEL BOTA
O
prezentare generală
Primul edificiu teatral din
spaţiul culturii româneşti.
Fondarea Burgtheater-ului
unicat, conservarea
şi protejarea lui în
intervalul 1817-1960
1. Cultivarea unei tradiţii
orăviţene şi cărăşene în arta spectacolului
a. De la arhaic spre modern
Veche reşedinţă a ţinutului, fie în organizările
montanistice din secolul XVIII, fie în administraţia comitatensă, reşedinţă a
judeţului Caraş în perioada interbelică, oraşul Oraviţa a fost mai degrabă un
habitat al dinamicilor vieţii cultural-spirituale. Localitatea se încadrează
spusei lui I. Montani despre întreg Banatul, ca „pământ clasic al talentului”.
„Minunată unitate sufletească şi geografică e acest ţinut românesc.”, mai spune
Montani.1
Tradiţiile spectacolului de teatru şi muzică din Banat
îşi au priorităţile lor binecunoscute, dacă ar fi să recurgem doar la
argumentul orăviţean, în oraşul de pe Căraş funcţionând un edificiu pentru teatru
încă de la 1817, azi Teatrul Vechi Mihai Eminescu, primul din spaţiul culturii
naţionale la acea dată. Muzica şi teatrul, corul şi fanfara, dansul de
societate şi dansul poporal, opera şi opereta, asociaţiile şi reuniunile
culturale au creat memorabile punţi de legătură inter-etnice: români, germani,
evrei, maghiari, sârbi, ţigani, într-o multiculturalitate activă, dincolo de
capriciile unei istorii care a contrabalansat elementele ecuaţiei
majoritar-minoritar, naţiune-naţionalitate-naţionalism, în funcţie de orgoliile
şi interesele clasei politice a vremii, cel mai adesea îndepărtată de spiritul,
aspiraţiile şi dinamica mentalului colectiv. Aşadar, orice referire la acest
element definitoriu pentru viaţa cotidiană a unui oraş al convieţuirilor şi
colaborării interetnice, pleacă de la marele simbol, Teatrul Vechi, monument
unicat de istorie şi arhitectură, fondat la 1817, cum spuneam mai sus, cea
dintâi clădire a genului din spaţiul culturii naţionale.
Istoria ţinutului orăviţean se împleteşte cu istoria muzicii
şi teatrului. E o formulare ce justifică, într-un fel, spiritul locului. Şi
care a alimentat dinamicile unor tradiţii cultural-artistice survenind, firesc,
dintr-un orgoliu de prioritate: primul edificiu teatral din spaţiul românesc,
premiera absolută a operetei Crai Nou,2 prima clădire
cu destinaţie culturală iluminată
de lămpi cu acetilenă.3 Aşadar, teatrul, multă vreme un mijloc de cultivare a limbii,4 are tradiţii bogate în Banatul Montan. Şi
aici, în această provincie românească, funcţia şi evoluţia jocului cu masca din
teatrul poporal au fost modelele.5 Elementele de continuitate, de la
masca primitivă la masca poporală,6 concordă cu jocurile timpului şi
ritmările din viaţa cotidiană.7
Ca peste tot, la izvoarele teatrului românesc se află
obiceiurile arhaice legate de cultul fecundităţii şi fertilităţii, practicate
de regulă primăvara şi vara, ori în preziua recoltării, ori legate de
momente calendaristice aparte şi de evenimente din ciclul vieţii, dar toate
provenind din rituri arhaice: paparudele (păpăluga la Cantemir),
caloianul, Drăgaica, turca ori brezaia, borăcenii, cucii,
căluşarii, unchieşii, moşii-moşnegii.8 Influenţa dramei religioase apusene se simte
în irozi, vicleim (viflaim)9, cu acele
personaje relativ individualizate şi acţiune unitară generată de conflictul
dramatic. Jocul păpuşilor, grăbind procesul de laicizare pe două direcţii,
conservatoare şi poporală,10 e parte din commedia dell’arte,
din vechile attelane romane, practici obişnuite mai ales iarna.11 Cioplite
din lemn ori făcute din cârpe, păpuşile întruchipează eroi interesanţi
precum Vasilache, Ilenuţa, Gaciţa, popa, turcul, dracul, ciobanul, Coana
Mariţa, Paiaţa. Lada păpuşilor a fost descrisă de T. Burada, are un
conţinut eminamente satiric, sintetizează un protest social, personajele fiind
individualizate prin cuvânt şi atitudine. Păpuşarii celebri de la pragul
veacurilor XIX-XX sunt cunoscuţi şi în mediile bănăţene: Ion Hangan, Tătărăşan,
Drăgan, Ilie Păpuşarul, Ştefan Szabo.12 În Banat, jocul
haiducilor e adus de aromâni (macedoromâni), scene şi tablouri dramatice
având ca personaje 7-8 haiduci, iubita mai-marelui haiducilor, potera,
comandantul poterei, arnăutul, boierul, negustorul, scenariile implicând şi
secvenţele reunirii tuturor eroilor pentru a interpreta cântecul haiducilor
în port naţional sau haine militare.
b. Tradiţii orăviţene în cultivarea spectacolului de
teatru şi muzică
Despre bătrânul teatru orăviţean, prioritate a genului în cultura
noastră, ne-am ocupat personal în două volume,13 care vor fi
urmate de alte două. Dar în orice tentativă de a scrie istoria oraşului nu ai
cum să ocoleşti bogata istorie a edificiului. Tradiţia genului, cu mult înainte
de ridicarea clădirii, pleacă desigur de la amintirea mai multor spectacole
jucate aici, fie şi în spaţii improvizate. Important în pionieratul problemei
ar fi, de pildă, turneul trupei lui Antonius Eintrag din Viena, la 1763,
cu spectacole susţinute în sala de protocol a vechiului han de poştă, actorii
alegând Oraviţa tocmai pentru că aveau ştire că aici exista deja o tradiţie a
artei spectacolului. Despre Eintrag şi trupa sa prezentă în Oraviţa avem o
informaţie indirectă dar importantă. În „Matricola Magistratului din Kudritz”
s-a păstrat o scurtă însemnare atestând că actorul Arnold Bacher, component al
trupei lui Eintrag, s-a îmbolnăvit pe drumul de întoarcere de la Oraviţa,
murind la 9 august 1763 în Kudritz.14
De mai multe ori înainte, dar sigur la 1783, 1788 şi 1793, în salonul
de la Hotelul „Coroana” (sala de protocol, „officina”), proprietatea lui
Peter Eirich, se montează spectacole teatrale şi muzicale.15
Realitatea prezenţei unor trupe din imperiu care au venit cu spectacole aici,
fiind vorba de Schmillöger, I. Schiller, Fr. Divald, I. Kuncz, A. Muller, V.
Sase, I. Gerger, L. Scheipp16 a determinat şi opinia despre teatrul
„care datează, aici, de pe vremea Mariei Terezia”.17 Peter Eirich de
la „Coroana” are „scenă proprie cu requisite împrumutate”, citim într-un
document din arhiva instituţiei.18.
În 1788, un alt spectacol de teatru şi muzică va intra în analele
genului, sporind deja faima pe care oraşul o avea în ipostaza de gazdă a unor
producţii dramatice. Ofiţeri şi soldaţi ai regimentului de artilerie
încartiruit în Ticvaniul Mare, localitate din apropierea Oraviţei, montează piesa
„Graf Waltron”, pe scena hanului de poştă, cu o colaborare a diletanţilor
locali. E amintit numele învăţătorului din Ticvaniul Mic, Mihai Sorinca,
evidenţiat în luptele cu turcii, de la Mehadia.19 Suntem la vremea
când se dezvoltă condiţiile social-istorice favorabile expansiunii
spectacolelor de teatru cu public diversificat, din toate categoriile sociale.20
2. Fondarea edificiului teatrului,
copie a vechiului Burgtheater din Viena.
Inaugurarea teatrului, în prezenţa familiei imperiale
de la Viena
a. Activitatea asociaţiilor de diletanţi în pregătirea
ridicării clădirii
După 1800, o asociaţie a
diletanţilor are ca obiectiv ridicarea unui edificiu pentru a găzdui spectacole
de teatru şi muzică. O comisie include pe fraţii Ion şi Dimitrie Constantini (Konstantiny),
macedoromâni (aromâni), primul economist renumit, primar al oraşului între
1804-1821, celălalt istoric şi viitor profesor la Preparandia Aradului,21 Prokop
Lhotka de Zmislov (Smislov), directorul Tribunalului Montanistic, Carol,
Francisc, Johann şi Louis Maderspach.
Se consolidează un nucleu de artişti diletanţi (amatori), se
organizează spectacole. Avem ştiri despre cel din 1806, dar sigur că ele au
fost montate şi mai devreme. În 1813 Clubul Diletanţilor, îşi oficializează
statutele, prilejul altei montări teatrale.22 În decembrie 1815 este
organizat un bal de caritate pentru victimele războaielor napoleoneene, morţii
şi răniţii din bătălia de la Leipzig, invalizii, văduvele şi orfanii de război
din Oraviţa şi din împrejurimi. Diletanţii dau şi un spectacol în grădina
Hotelului „Coroana”23 şi adună suma de 51 florini şi 2 creiţari.
b. A doua listă de colectă publică
Colecta din 24
martie 1816 e
importantă. În „Orawiczaer Wochenblatt”,24 a
fost publicat un conspect al listei, după copia din 1837 a originalului,25
după extrasul original aflat, în 1930, în arhiva Bibliotecii Muzeului Naţional
din Budapesta, „Szechenyi Könyvtár”. În 1938, prim-directorul bibliotecii
ungare, Iosif Fitz, de origine din Oraviţa, îi trimite lui Sim. Sam. Moldovan,
o copie. Un cercetător din interbelic nota că teatrul era gata la 1816.26
Cum am demonstrat în altă parte, clădirea e gata, de fapt (clădirea zidită),
încă din toamna lui 1815. Lista e deschisă de Lhotka de Zmislov,
consilier de tezaur şi director al Tribunalului Montanistic, cu 280 florini.
Sunt şi mulţi donatori români şi macedoromâni (aromâni). Îi regăsim, astfel, pe
Ion, Costa şi Dimitrie Demetroviciu, macedoromânii Ion
Niuni, arhitectul teatrului, Ion şi Dimitrie Constantini. E
cotizant şi protopopul Petru Iorgovici, fratele celebrului gânditor de
talie europeană Paul Iorgovici, Alexandra Şaguna („Şiaguna”),
mătuşa viitorului mitropolit al Transilvaniei. Sunt reprezentanţii tuturor
etniilor orăviţene: Gaspar Oberhofer (el va dona pe o listă anexă şi din
averea sa 680 florini), Anton Hoffman, Iacob Umheiser, Michael
Orthmayr, Catarina Jaretz, Andreas Stolz, Anton Mogern,
Johann Seyman, medicul Simon Schmidt, Iosif Schiessler, Ion
Tinopl, Ferdinand Oberth, Johann von Annich, Martin
Steinbauer, Antonia Dittrich, Francisca Pecher, Iosif
Fulepp, Michael von Fritschko, Anton de Medveczky. Alte
donaţii fac locuitorii din satele zonei cărăşene ori din oraşele Banatului de
Munte, precum Vasilie Petrovici din Ciudanoviţa, Urban Seidl din Ciclova
Montană, Francisc Reymann din Dognecea, medicul Johann Keszt din
Moldova Română, Anton Bernhofer, Johann Hofmann, Francisc
Eckmüller, Iosif Kummer şi medicul Philip Polinger, toţi din
Sasca Montană, alături de Anton Schmidt, Johann Jentner şi Francisc
Thaler. La iniţiativa Direcţiunii Montanistice Oraviţa se adună sume de la lucrătorii
şi funcţionarii Uzinelor de Fier din Ferdinandsberg, Moldova Nouă,
Bocşa Montană, Dognecea, Gladna, Rusca Montană. Cooperativele miniere nu se lasă mai prejos, oferind
sume generoase cele din Oraviţa Montană, Sasca Montană, Dognecea,
Moldova Nouă şi Gârlişte. O uriaşă donaţie, de 2.061,12 florini vine din
contribuţia lojilor masonice „Glück auf!” şi „Kosmos” din Oraviţa,
„Steaua luminoasă” din Biserica Albă, Cassa de Pupille cu 249 florini, mina
„Thalia”.27 Suma generală a fost de 8. 622, 50 florini vienezi.
E lansată ideea finalizării edificiului teatral, care să fie gata de
inaugurare în 1817,
când întreg Banatul sărbătorea
centenarul eliberării de sub administraţia otomană. Instituţia, aşadar, a
depăşit limitele unei importanţe strict locale.28 În totul, lista de
colectă din 24 martie 1816, cu anexele sale, rămâne deopotrivă un document din
seria celor atestând naşterea celui mai vechi edificiu teatral din ţară şi
argumentul local adus realităţii istorice din spaţiul multietnic şi
multicultural din Mitteleuropa.29 Localnicii au păstrat amintirea
unei legende locale în care viziunea unui „ Vasa Petrovici de Ciudanoveţi ”,
prietenul lui Zmislov, se transpune în „palat cultural”. Povestea încerca s-o
dramatizeze în interbelic Sim. Sam. Moldovan.30 Teatrul s-a zidit pe
terenul „Goldberger Gewerkschaft”31 Terenul era donat de soţia lui
Lhotka, născută Maderspach.32
Arhitectul proiectant este un alt aromân, Ion Niuny (Niuni) care
solicită colegului său din Viena, Ieronimus Platzger, să copieze organizarea
interioară a Burgtheater-ului din capitala imperiului.33 Iar
Francisc Knée, un pictor foarte cunoscut şi solicitat la vremea aceea, aplică
la faţa locului tot ceea ce înseamnă note, date, idei, schiţe, proiecte
inspirate de modelul vienez în planşele lui Ieronimus Platzger.
c. Inaugurarea teatrului
O reprezentaţie în limba română oferă diletanţii locali în vara lui
1817,34 sigur în coordonarea lui Ion Constantini dar nu ştim dacă în
sala de la celebrul hotel local ori pe scena clădirii care-şi pregătea
inaugurarea. O idee era inaugurarea în iulie dar lucrurile se amână până în
toamnă fiindcă atunci, în prima săptămână din luna octombrie, familia imperială
aflată într-un traseu transilvano-bănăţean, avea să ajungă şi în ţinutul
cărăşan şi almăjan. Spectacolele inaugurale oficiale au afişe cu data
completată ulterior prin stampilare, 8 şi 10 octombrie 1817.35 În
fapt, primul spectacol este montat pe scena teatrului la 5 octombrie 1817 (data
imprimată pe afiş este 8). O „eine Dilettanten Gesellschaft” propune
piesa în trei acte „Die beschämte Eifersucht” („Gelozia umilită”)
semnată de J. Franul von Weissenthurm, banii aduşi de spectacol urmând a
fi donaţi „Fondului Săracilor.” Din păcate nu ştim numele actorilor ci doar pe
acela al personajelor piesei.36 Al doilea spectacol al diletanţilor locali are
loc în 7 octombrie 1817 (data imprimată pe afiş este 10) cu piesa lui Friedrich
Wilhelm Ziegler, „Der Lorbeerkranz oder Die Macht des Gesetzes” („Cununa
de lauri sau puterea legii”. La fel ca şi în cazul primului afiş, nu aflăm
decât numele personajelor piesei şi nu pe acelea ale actorilor care le-au
întruchipat pe cea mai veche scenă stabilă din cultura română.37
Familia imperială, Francisc I de Habsburg-Lorena (între 1792-1806 a avut titlul
de Francisc II al Sfântului Imperiu Romano-German apoi din 1806 pe acela de
Francisc I de Austria până la moartea sa, în 1835) şi Carolina-Augusta de
Bavaria au asistat la cel puţin unul din cele două spectacole, din loja
„belle-étage”, loja din stânga, cum priveşti din sală spre scenă. O opinie
veche acreditează ideea că familia imperială a vizionat doar al doilea
spectacol deoarece a refuzat prezenţa la cel dintâi din incidenţa unor acuze
anonime la adresa lui Lhotka şi asociaţilor săi din comitetul de iniţiativă, că
şi-ar fi însuşit ilicit sume din banii de colectă. De aceea, Francisc I i-a
ordonat consilierului de Curte, Francisc de Ulményi, o anchetă. Care anchetă nu
a dat dreptate blasfemiatorilor ideii de teatru la Oraviţa. Împăratul şi
împărăteasa se aflau în călătorie de nuntă, itinerarul în părţile acestea
incluzând Bozovici-Dalboşeţ-Stăncilova-Sasca Montană (5 octombrie), Slatina
Nera-Ciclova Montană-Oraviţa (6 octombrie), Oraviţa-Ciclova Montană-Oraviţa (7
octombrie), Oraviţa-Weisskirchen (Biserica Albă)-Werschetz (Vârşeţ) (8-9
octombrie). Suita era alcătuită din 70 de persoane, între acestea aflându-se
mareşalul Curţii Imperiale, contele Wurmbrand, general-locotenentul von Kutschera,
ca prim aghiotant al împăratului, consilierul de stat şi medicul personal al
lui Francisc I, baronul von Stift, secretarii aulici von Dietmann şi von
Schloissnigg, apoi şeful Cabinetului Secret Imperial, von Zebay, consilierul
imperial contele von Mier, ministrul de stat contele von Bombelles, acela care
a fost şi „reporterul” călătoriei imperiale. Suita includea, fireşte, pe
apropiatele Carolinei-Augusta, fiind vorba de mareşala Curţii Împărătesei,
contesa Lazansky şi damele de onoare contesa von Hohenegg şi contesa von
Hoffinger.38 În matricola Bisericii Romano-Catolice din Ciclova
Montană, parohul Michael Podzensky însemna: „La 6 octombrie 1817, M. S.
Francisc I, împreună cu Soţia sa Carolina-Augusta a vizitat Ciclova ca să se
închine cu evlavie dinaintea Reginei Îngerilor în această localitate de
pelerinaj şi pentru a se informa personal asupra situaţiunei minelor şi
uzinelor de aici.”39
3. O mărturie artistică a aplicării
stilului barocului vienez (barocul târziu)
a. Locul de elevaţie
Ca elemente artistice Teatrul Vechi (codul de monument istoric
11-B-220, pe lista din 1993). are un stil baroc cu elemente simplificate. (V.
Drăguţ). Este o mărturie peste timp fiindcă, spre deosebire de altă clădiri
(Sibiu, Oradea, Arad ) teatrul orăviţean nu şi-a avut alt loc de sediu iar
clădirea nu s-a modificat de la inaugurarea sa, nici la exterior şi nici în
organizarea interioară a spaţiilor. Fiind în dezafectare o „flotaţie”
(instalaţie de amalgamare a minereului cuprifer şi aurifer), terenul acesteia va fi donat
de către Consiliul
Proprietarilor de Mine, la
23 martie 1815, pentru acest edificiu teatral. Cu un statut specific al
locului de elevaţie, „anfriss” şi criteriile deja existente pentru un „environnement”
încadrând perfect clădirea în peisajul zonei, emplectonul – fiindcă adâncimea
gropii tehnice presupunea un efort colectiv impresionant pentru aducerea
spaţiului la nivelul suprateran - a fost consolidat în mod voluntar, de ţăranii
din satele aflate în jurul urbei precum Maidan, Ilidia, Ciclova Română şi
Ciclova Montană, Agadici, Răchitova, Broşteni
care au adus cu atelajele lor în special granodiorit de Maidan, pentru
parter şi tuf calcaros de Ilidia pentru etaj. Zidurile sunt masive, între 70-90
cm grosime – rezemate pe stânca dealului iar la execuţia iniţială s-a folosit
piatră necioplită, nefasonată, fără provenienţă omogenă, iar îmbinările s-au
realizat cu mortar de var cu nisip, având încorporate şi bucăţi de cărămidă ori
cărămizi întregi. Fundaţiile corpului principal sunt din zidărie de piatră, mai
lăţite cu 10-15 cm faţă de zidul suprateran şi rezemate pe stâncă în partea
dinspre deal. Spre stradă, fundaţia a fost realizată pe un teren de umplutură
de zgură tehnică, la o cotă de 1,10 m – 1,30 m în raport cu terenul
înconjurător. În spate e teren stâncos, fundaţia fiind din structură de piatră
uscată, zidită pe un teren cu aspect general variat.. Tot în spate, ulterior, a
apărut un zid de sprijin din piatră cu mortar hidraulic, probabil la lucrările
de consolidare din anii 1950-1960.
b. Edificiul. Faţada, frontonul
Clădirea are un corp compact, cu două nivele, de 33 m lungime şi 15 m
lăţime. Faţada principală „schauseite”, este demarcată de trei zone care
sunt lucrate diferit ca ornamentică, zidărie, impresiuni şi exprimare
tehnic-artistică: faţada centrală şi zonele stânga-dreapta ale faţadei
principale. Faţada centrală e mai în faţă în raport cu faţada principală e un
portic ce susţine un decroş cu frontonul triunghiular al etajului, oferind
simetrie şi monumentalitate severă aspectului integral al faţadei teatrului.
Porticul de la intrare e consacrat de patru coloane geminate „gekoppelt”,
cu trei boltiri frontale spre stradă şi alte două laerale, la cele două
extremităţi ale faţadei centrale, boltiri care sugerează un intercolonament
„interlumnium”, fiecare fiind realizată în tipologia dubloului triumfal, un alt
specific al artei baroce europene prezent şi în cazul clădirii de la Oraviţa.
Tipic barocă este arcatura baluştrilor care substituie sugestia anticului
areostil prin recursul ingenios al constructorului şi arhitectului la
extradosul „bogenreihe”, la boltă exterior fiecare coloană fiind lucrată
atent, în stilul mixtum compositum „bogenrüken”, „aberbogen”. Un
alt criteriu al artei arhitecturii baroce,
dispunerea consolei între deschideri, e prezent la teatrul din Oraviţa,
creându-se impresia de boltä în reţea „entre-deux”. Un simulacru de
epistil peste coloane e rezolvat prin îmbinarea între o cavetă mulură concavă „halbe
hohlkelbe” şi o dosină mulură cu dublă curbură concavă-convexă care întretaie paralel şi
orizontal faţada principală şi-o împarte în trei registre ce continuă şi pe
cele două laturi extreme, spre înăuntrul faţadei centrale, cu prelungire pe
laturile stânga-dreapta ale faţadei principale, aici separând linia ferestrelor
de la parter şi etaj. Mai sus, un alt dublu bandou „bandgesims”,
realizat prin aceeaşi inventivă asociere dosină-cavetă, închide la bază
frontonul triunghiular, cu aceleaşi prelungiri spre laturile extreme ale
faţadei centrale, apoi pe stânga-dreapta faţadei principale, sub şarpanta
acoperişului. La frontonul triunghiular, arhivolta „bogenein-fassung”, „bogenläute”,
„bogenleiste” este doar sugerată, în tehnica şi tipologia barocă a
rezolvării elementelor antablamentului clasic, cu arhitrava, friza şi cornişa
într-o sincronie de arc ascuţit (fronton rupt), cu frontonul triunghiular dublu
expus: un triunghi mic înscris într-un triunghi mare, având amândouă o bază
comună. Fantezia altor sugestii decorative o exprimă reţeaua liniară, dispusă
orizontal pe înălţimea coloanelor faţadei centrale, dungile „manerverband”
care pleacă, pentru fiecare coloană, de la mijloc, câte şase paralele, a şaptea
şi a opta fiind închise în trapez, deasupra fiecărei coloane. Faţada centrală
este închisă sus prin frontonul bi-triunghiular iar spaţiul de deasupra
coloanelor este împărţit în mod egal de trei ferestre cu ancadrament
dreptunghiular, simplu, lemnăria unei ferestre („ochiurile de geam”) fiind
încrucişată octopartit. Dar la stânga-dreapta faţadei principale, la parter şi
la etaj, ferestrele sunt hexapartite iar la parter, deasupra fiecărei ferestre,
a fost realizat un fleuron-baghetă linir, egal cu latura mică (lăţimea) a
ferestrei, la începuturile clădirii din piatră fasonată apoi din gesso-ipsos
(grund italian).
c. Holuri exterioare şi interioare
Holul de la intrare „vorraum”,
„forsaal” este dreptunghiular, iluminat natural prin două ferestre
dispuse pe latura lungă spre stradă, pe aceeaşi latură aflându-se cele două uşi
(la 1817 până la 1997 erau trei) de intrare în clădire. Holul mare
(holul-foaier) adaptat la nevoile spectacolului vremii, la 1872, este nodul
reţelei de acces la toate nivelele şi spaţiile clădirii. Din acest hol se
ajunge, prin două uşi dispuse stânga-dreapta, în sala mare, sala de spectacole
şi tot prin două uşi stânga-dreapta, pe scări din piatră fasonată spre balconul
I (oficial) apoi spre holul mic (vestibul). Holul mic e deschis spre
faţada principală şi iluminat de o fereastră iar de aici, spre interior,
urcă o scară la nivelul II („galeria”).
d. Sala Barocă, sala mare
Sala mare este argumentul esenţial că, vizitând teatrul orăviţean, ne
aflăm în faţa unei bijuterii arhitectonice a barocului vienez (barocul târziu).
Cum teatrul nostru, un decalc, un „gegenabdruck”, nu s-a modificat, de la
1817, dar Burgtheater-ul Vienei, un „modellentwurf” pentru edificiul din
Banat, a cunoscut, la 1890, foarte multe modificări iar peste puţină vreme,
înainte de 1900, a şi fost dezafectat, concluzia se verifică în adevărul ei de
la sine: copia a ajuns din urmă modelul, devenind, la dispariţia acestuia,
chiar modelul. Sala are deschiderea totală de 15 m, calculând până la limita
feţelor exterioare ale zidului, şi 13,7 m, dacă luăm în calcul distanţa între
feţele interioare ale zidului de construcţie.
Pereţii sunt portanţi, din zidărie mixtă (piatră şi cărămidă plină, în
sistemul asiză), între 70-90 cm, şi neportanţi, în compartimentarea
interioarelor utilizându-se cărămida plină cu grosimea de 12,5 cm. Grinzile şi
planşeele sunt din lemn, cu un strat de tencuială pe foiţă (plasă) metalică
groasă de 3 cm.
Sala are o formă semicirculară, semânând cu un tip de „exadra”,
cu loji baignoire la parter şi loji la etaj în sistem „belle-étage”
corespunzând balconului I (oficial). Un prim nivel al sălii este coborât
cu 37 cm faţă de nivelul holului foaier de la intrare („abbassamento”).
Tavanul sălii a fost
realizat dintr-un sistem de grinzi din lemn ecarisat de răşinoase, „abete”,
în tehnica de prelucrare italiană a epocii, 15-23 cm, aşezat transversal sălii
la intervale cuprinse între 90-100 cm.
De la reparaţiile din 1893, scaunele mecanice din sala mare şi
din balconul I au înlocuit un sistem de laviţe care se văd în fotografia din
1872, fiind realizate probabil de firme din Viena, Sopron sau Budapesta
dintr-un lemn exotic, amarant, utilizat încă pe scară largă atunci de ebeniştii
francezi şi austrieci
e. Balconul I, balconul oficial. Balconul II, galleria. Acoperişul
Balconul I e
realizat din bolţi mici, dispuse în evantai, cu deschideri variind între 95-130
cm, sprijinite transversal pe profile metalice I 16-16 cm, rezemate pe pereţii
sălii şi pe grinzile semicirculare de oţel profil I 24. Structura balconului
reazemă stâlpii de fontă turnată la 130-144 mm grosime, în formă de I, 4 m
înălţome, cu 50 mm „inima” stâlpului.
O grindă de contur-potcoavă de oţel profil I 24 o regăsim şi la „galleria”,
balconul II. Stâlpii galeriei sunt dispuşi pe un semicerc de rază 4,3 m
la circa 2,50 m de interax. Împreună, balconul I şi II dau sugestia unei
originale „galeria arcata”, „kreuzgang”, mici arcade
semicirculare sprijinite pe coloane (mai degrabă, totuşi, colonete) „zwergallerie”.
Coloanele, din fontă, sunt îmbrăcate în cămaşă (manşon) din lemn, cu
feţe dreptunghiulare, în tehnica „abbigliamento”, „abbracciare”.
Înainte de 1870, galeriile aveau o structură de rezistenţă din lemn, stâlpii
fiind tot din lemnărie solidă. După acea dată, grinzile exterioare ale
balconului I şi II din profil I 24, în semicerc precum şi structura
„galeriilor” pe care le susţin, sunt marcate „Resicza 24”. Până la 1872-1873,
acoperişul a avut o lucarnă
„dachfenster” iar din 1928 două de tip „giebelfenster”,
refăcute la 1997, asigurând o luminozitate razantă, în pod, „leuchten”.
f. Scena
Scena, cu o primă
modernizare în 1872, are o serie de elemente auxiliare, instalaţii pentru
necesităţi scenografice, pasarele, scări, eşafodaje, podină la etaj iar fosa
are două zone, acoperită şi descoperită, fiind protejată de un ansamblu de
grinzi, două grinzi având rol de mutanţi de 1 m înălţime. În spate au fost
prevăzute cabinele actorilor, încă din 1817, modernizate la reparaţiile
din 1872, 1893 şi 1997. Structura de rezistenţă deasupra scenei e asigurată
prin grinda-tirant orizontală. În podina scenei se află şi azi tamburul cu
cremalieră şi lanţ Galée.
g. Casa scării
Casa scării, „trappenhaus”, are complexitatea ei. Din holul
foaier, două scări stânga-dreapta fac legătura cu balconul I, cea din dreapta
are balustrada veche în funcţiune, „gebänder”, „brustung”.
Feroneria este simplă, din categoria „schmiderarbeit”. Din vestibulul
mic, casa scării urcă la etaj, spre galerie, muzeu, sala Casinou, fiind
iluminată natural până la mai mult de jumătate şi prevăzută cu trepte din lemn
masiv (arţar, stejar) de la 1893, încă rezistente. Organizarea spaţiului de la
etajul clădirii este de tip „anfilada”, cu încăperi în continuare.
h. Iluminatul. candelabrele
Candelabrul sălii mari
a fost, la origine, un lanternou de cupolă, de tip baroc, adică o girandolă
piramidă cu pandelocuri pentru lumânări, „standleuchter”. E reprodus
într-o fotografie din 1870, în alta din 1893, fiind prevăzut şi cu locuri
pentru fixarea lămpilor cu acetilenă, o prioritate naţională, apoi cu petrol lampant. Se cobora pentru
alimentare cu sistem scripeţi. Candelabrul original a fost ridicat la 1911, din
motive încă neclare, şi dus la Biserica Albă (Weisskirchen), atunci integrat
administrativ provinciei imperiale bănăţene. În locul lui, respectând modelul
iniţial, orăviţenii au instalat un altul pe care, la 1919, l-a demontat armata
sârbă în retragere, după luna iulie a acelui an când, în Oraviţa, se instalează
administraţia românească. În 1920 teatrul are deja un candelabru nou. La
reparaţiile care au durat, cu mari intermitenţe, între 1953-1962, un ordin al
oficialităţii comuniste din regiunea Banat, cu reşedinţa în Timişoara, duce la
demontarea candelabrului şi transportarea lui în municipiul de pe Bega. În
locul lui, dar imitându-l pe cel demontat şi care a stat în clădire din 1920,
firma „Guban” realizează altul, cel existent şi azi la teatrul orăviţean. În
Sala Casinou, candelabrul mic , de tip lustră de epocă, „kronleuchter”,
„lichtkrone”, a fost adus de la Sibiu, în 1933, prin diligenţele
promovate de primarul de atunci al oraşului, Ilie Rusmir, profesor de ştiinţe
naturale la liceul urbei dar şi preşedinte al Despărţământului ASTRA Caraş
şi montat cu
sprijinul „Asociaţiei de Teatru, Casinou şi Cetire”, condusă de dr.
Ioan Ţeicu..
i. Butaforia barocului vienez
Farmecul baroc al Teatrului Vechi din Oraviţa îl conferă decoraţiunile
din sala de spectacole. Butaforia a fost realizată până la 1893,
probabil, din gesso-ipsos, grund italian folosit la edificiile culturale
model Bibiena. După 1893 se foloseşte, la fiecare din restaurările
clădirii, carton presat la cald şi un strat de bronz auriu, „schlagg”
sau chiar foiţă metalică fixată cu poliment, „mordant”, „mixtion”.
În zona semicircularităţii conferită de balcon şi galerie avem o
succesiune de curbe şi semicurbe, imediat sub plafon, un parament
discret, semicircular, ornat deasupra cu brâuri, fals întrerupte de
capitelurile coloanelor. Între plafon şi podesta galeriei, capitelul
coloanei, în „kyma recta” şi „kyma reversa”, sub
lacrimarul „kranzgesims”, are un decor tip helix cu imposta
simplificată, „bogenkampfe”.
Pe manşonul de lemn care îmbracă dreptunghiular coloana, e aplicat, sub
capitel, un compus ornamentic sugerând o „panglică” liniară, centrală,
verticală, şi două „cravate” imobile desfăcute la stânga-dreapta, toate
cele trei elemente plecând dintr-un punct-rozetă, tematici dezvoltate, prin
imitaţie, după ornamentica sculpturală a celebrului Andreas Schlütter din
Berlin.
Ornamentaţia balconului şi galeriei, alcătuită fiind din panouri de parament (tăblii cu ornamente) fixate
cu o agrafă ori cu un crampon metalic, a fost realizată conform spaţiilor
rezultate din casetajul paramentelor (împărţirea suprafeţei în casete pe care,
separat, le lucrează artistul baroc).
La paramentele galeriei, fiecare casetă reprezintă spaţiul
dintre două coloane şi are pătrate, delimitate în perimetrul lor prin baghete
liniare de ornament. În fiecare pătrat avem ca motiv ornamental un rondel de
tipul „chapelet de piastre” (numit astfel în manualul lui J. L.
Hildebrant). Rondelul din pătratul central are în completare, sus şi jos
(nord-sud), un „perlenschnur” iar în stânga-dreapta (vest-est) două
motive fitomorfe. Pătratele din stânga şi de la dreapta celui central au în
completare patru „perlenschnur”, dispuse în cruce, în jurul rozetei. Casetele
sunt delimitate între ele prin două colonete false, având ca decoraţiune, în
centru, un „rollwerk” (un „gargouille”).
Balconul are şi el organizarea
ornamentelor pe casete. Coloanele de sprijin se pierd în partea de sus în
semicercul triumfal al unui „brâu de rensoane”. Capitelul unei coloane
are deasupra un medalion „rondbild”, sugerând cochilia „muschel”
(emblema cartuş) iar capitelul are un lăcrimar terminat în „gât de lebădă”
(„schwamenhals”) şi baza din „akanthus”, „bärenklau”. La
mijlocul coloanei (partea care se vede imediat deasupra semicercului de
parament al balconului), avem un ornament cu decor vegetal „cul de lampe”,
o frunză trilobată de stejar ( arţar). Pe paramentele balconului găsim
aceeaşi organizare a casetajului. O casetă are ca element central o ghirlandă
stilizată „laubgewinde”, „blumengehange”: sus, o rozetă cond de
pin „pinienzapfen”, având stânga-dreapta panglici buclate iar pe
vertical o „cravată”. Oblic, stânga-dreapta, coboară câte un lujer „laubwerk”
decorat, la mijloc şi la capătul de jos, cu un „trandafir” stilizat în tipologia
„rosenkranz”, din simbolica lojilor masonice de la finele veacului
XVIII. De-o parte şi de alta a casetei e sugerată reconstituirea aceluiaşi
ansamblu ornamental pe jumătate.
Casetele balconului sunt
demarcate între ele prin colonete imitaţie, ca să dea, ca şi la galerie,
impresia de continuitate cu coloanele ce sprijină structura acestei galerii.
Aceste false coloane care delimitează casetele balconului au ca decor vertical,
pe toată lungimea, o „baghetă” întreruptă în trei zone de „crinul regal”
stilizat („cupa lui Dientzenhoffer”).
Privind dinspre scenă avem impresia generală de „méplat”, „flachrelief”,
un triumf al artei barocului vienez. Plafonul circular prezintă decoraţiuni pe
toată suprafaţa: În zona centrală avem
un antefix rondelă; o rozetă mare; dublă, cu brâu la exterior; cu opt ornamente
în jur. În centrul ornamentului găsim un „cul de lampe” iar pe marginea
ornamentului croşete din frunze lanceolate, „knospe” marcate, la punctul
de întâlnire, de motivul crinului regal.
Brâul e lucrat în relief şi întreg plafonul demonstrează o lucrare
amplă în „trompe l’oeil” spre scenă, cercul pare turtit (retezat), pe
laturile stânga-dreapta iese în evidenţă un contur lotiform, lotusul „lotozartig”,
„lotosblume” iar pe tavan, chiar în faţa scenei, avem ornamente colţar.
În centru domină rozeta mare, dublă, cu brâul exterior în relief, în partea
opusă, spre semicercul balconului şi galeriei este lucrat un decor „frunză
de laur” în volută circulară şi contorsionată, îmbinat cu un decor
circular, mai mic, în aceeaşi tehnică de stilizare.
Ornamentica pentru îmbinări,
plecând imediat de lângă brâul mare al tavanului, lucrat tot în relief, sunt „ghirlandele”
stilizate, îmbinate şi dispuse
„in gloriam”, la
fel ca decoraţiunile de pe
paramentele balconului. Privind din sală spre scenă, lojile, stânga-dreapta,
alcătuiesc un ansamblu aparent separat, inclusiv ca ornamentică, de restul
spaţiului. Percepţia integrală trebuia să ofere imaginea unei compoziţii
patetice descrisă în manualele de artă barocă ale lui Guido Peni şi B. E.
Murillo.
Atent lucrată, zona lojilor îmbină două nivele, încadrate de două
coloane canelate „godron”, „bückel”, „rundfalte”: loji „baignoire”
la parter, stânga-dreapta şi loji „belle étage” la etaj, stânga-dreapta.
Lojile „baignoire” se deschid spre spaţiul sălii printr-un portic în
boltă, gloriolă „triumpf”, în partea de sus. Deasupra deschiderii
porticului avem situat central un ornament „gargouille”, completat la
stânga-dreapta de crin „cupa lui Dietzenhoffer”. Aceste loji de la parter au
deasupra un brâu ornamental din rensoane-îmbinări, în continuarea
decoraţiunilor de la acelaşi nivel al sălii. Paramentul lojilor „belle
étage” este bombat şi decorat cu un dreptunghi din baghete în relief,
perimetru îmbinat la colţuri de rensoane.
Spre plafonul (planşeul) sălii, legarea ansamblului e puternic sugerată
prin stucaturi în două registre, delimitate prin denticuli în linie. Un
registru, cel mai de sus, spre plafon, e ornat cu galoane, litze iar cel de jos
prin rozete mici. Capitelul coloanei are un decor compozit, lotus şi laur cu
ambrazura în „trompe l’oeil” bine scoasă în evidenţă. La baza coloanei
avem un cartuş fitomorf, frunze, lujere (ferigă, palmier, smochin, viţă-de-vie,
în sincronie stilistică) iar în centru-grindă trestia ca decor, modul de
lucrare a perimetrului lojilor, pe verticală, de la plafon la podestul sălii,
semănând cu organizarea ornamenticii la celebrul Palat Odescalchi din Roma,
acolo concepţia interioarelor aparţinând faimosului Bernini.
Zona scenei are ornamentica ei constând în rozete ornamentale cu
prelungiri laterale ale registrului pe grinda din faţa scenei, brâuri
ornamentale în faţa scenei iar oglinda scenei e decorată cu lezene cu baza
acanţi, stânga-dreapta, chenare cu ornament stânga-dreapta, un ornament central
la grinda de la oglinda scenei, ornamente laterale cap-chenar, rozete cu
ornamente în cruce spre loji, stânga-dreapta, între lezene, sus şi la plafon
fosă, ornamente mici stânga-dreapta deasupra capitelurilor coloanelor canelate
ale lojilor (pro-scena).40
4. Aniversări oficiale, donatori şi donaţii de-a
lungul vremii
Generozitatea donatorilor nu s-a rezumat numai la etapa lucrărilor pregătitoare
construirii şi inaugurării edificiului unicat în cultura română şi
mitteleuropeană. În adevăr, cel mai adesea la perioade aniversare,
consemnăm gesturi ale unor instituţii ori personalităţi ale vremii însemnând
că devenise un
veritabil program grija protectoare pentru perpetuarea acestui
simbol cultural-spiritual local.
În ultima săptămână din octombrie 1822, la cinci ani de la
intrarea în activitate a teatrului, orăviţenii au ca oaspeţi pe actorii
trupei lui Kreibig care joacă mai multe piese scurte, între care „Ceasul de
seară”, lucrarea lui Aug. de Kotzebue, celebră atunci în epocă. Actorii donează
câştigul obţinut la spectacol pentru asigurarea unui fond de recuzită necesar
spectacolelor montate de diletanţii locului.
În septembrie şi octombrie 1827, când instituţia sărbătorea primul
deceniu din istoria sa, aceşti diletanţi locali au o montare cu un
text semnat de Damaschin Bojincă, fostul elev al Gimnaziului Latin orăviţean.
Nu ştim titlul de pe afişul spectacolelor dar ştim că în acel an, toamna
târziu, este achiziţionat candelabrul mare care va face parte din inventarele
instituţiei până la 1911, când va fi demontat şi dus la Weisskirchen (Biserica
Albă).
Avem păstrată şi o listă din 1831. Fiindcă peste un an, 1832,
teatrul aniversa 15 ani, arhitectul Ion Niuni care este şi prezidentul
Clubului Diletanţilor, organizează câteva spectacole (două, sigur în 1831)
pentru a completa lista de colectă publică pentru repararea acoperişului
teatrului. Pe lista oficială s-a colectat suma de 256,10 fl iar pe lista anexă
alţi 72,35 fl. Pe această listă anexă, firma „Gebrüder Hofmann de Maderspach
Ruscaberg” donează 51,30 fl, Anton Dittrich din Reşiţa şi medicul Franz
Bartl din Bocşa câte 6 fl. Comisarul de Curte Mathias Breuer vine de
la Viena în inspecţie oficială în problemele mineritului şi cotizează şi el 5
fl pentru teatrul orăviţenilor, 2 fl reprezintă donaţia preotului Christof
Adams din Bocşa, 1 fl cotizează Jozef Boitner din Moldova Nouă. Alţi
40 cr. sunt donaţia lui Franz Eckmüller, 24 cr. plăteşte Iosif
Györgény din Sasca, alt săscan, Karl Franz, donează 20 cr., altul, Anton
Bernhofet, plătea 6 cr. iar Michael Fekete din aceeaşi localitate
dona şi el 5 cr.. Lista oficială este la fel de interesantă pentru istoricul
mentalităţilor: o diversitate etnică de binevoitori întru cultură, o varietate
a profesiilor, categoriilor sociale diverse. Johann von Annich donează
12 fl, Adam Hofmann alţi 10 ca şi A. von Scheuchenstahl. Câte 6
fl fiecare sunt donaţiile care vin de la Franz Krenauer, Ferdinand
Beiwinkler, Elisabeth Debelitz, Hermann Gerubel, Anton
Hofmann, Simon Horvath, Franz Jaretz, Johann Seymann Anton
Kleeblatt, Carl von Knoblauch, Michael Packmann, Ignatz
Pleicher, Josef Molnar, Gottfried Weinzierl şi Richard,
medicul Peter Wierzbicsky, Franz Preisser, Ernest Schuller şi Johann
Zimmermann, 5 fl. fiecare depun Balthazar Boitner, Ludovic Cselko,
Franz Herdt, Peter Tinopl. Cu 4 fl. fiecare se înscriu pe listă
medicul Altenberg şi Simion Schmidt, Mathias Dolveth,
Anton Graf, profesorul Nic. Karinay, Alois Jellmann, Bernard
Kappus von Pichelstein, Peter Schiessler, Emeric Tinopl, Ignatz
Mahr, Anton Wein. Franz Werner plăteşte 3,20 fl. Câte 2 fl.
de fiecare sunt donaţiile asigurate de Felix Huber, Johann Jablinsky,
I. Pöltl, Anton Schmidt, Josef Licker. 1 fl. dau Leonnard
Plasch, Regina Grüner, Georg Fitz, Franz Oberth, Josef
Seydl, Matias Vágány, Anton Leithner, I. Minlovich, Anton
şi Johann Zeillinger. Stefan Piskovits donează 1,30 fl. cu
36 cr. se oferă Ernest Pollak. Cu 40 cr. se înscrie pe listă doctorul Johann
Weber, cu 30 cr. Karl Fest, cu alţi 24 Franz Licker, cu câte
20 cr. cotizează Friedrich Hofmann, doctorul în teologie I. Posgay
şi Anton Vágány iar cu 10 cr. Fany Marksteiner. Alţi 8 cr.
reprezintă donaţia lui Anton Schober iar Franz Rothmayer plăteşte
6 cr. Alţi 4 cr. îi dona Franz Girk. Destui sunt şi românii donatori: Ioan
Băieşiu (aici Johann Boess) dă 2 fl., un avocat Caminic (Gabriel
Kaminek) se înscrie cu 20 cr., Ion Constantini (Konstantin)
cu 6 fl., Enachie Nica donează 8 cr., 4 cr. îi dă Anton Neff, alt
macedoromân, Johann Nuss, oferă 10 cr. Un Iacob Cris (Kriss),
profesor, dă 4 fl. iar Gheorghe Marişescu plăteşte 2 fl. ca şi David
Natali (Nataly, neguţător, desigur din colonia macedoromână).Costa
Demetrovici, din Moldova Nouă, plăteşte 10 cr.41
Între 1831-1836 Clubul Diletanţilor organizează alte spectacole. Deja în octombrie 1832,
când teatrul are „vârsta” de 15 ani, Pichelstein este (din 30 iunie 1831)
preşedintele clubului, Ion Niuni fiind solicitat ca inginer la Rusca Montană de
către rubedenia sa, Louis Maderspach. O
trupă vieneză oferă atunci câteva spectacole. Întors în Oraviţa, în 1836, Ion
Niuni îşi reia funcţia de preşedinte al Clubului. Un comitet, alcătuit din
Johann Zimmermann, A. K. Kleeblatt, Franz Jaretz, Richard Weinzierl, Hermann
Gerubel, Ion Constantini, negociază cu Directoratul Montanistic statutele
Reuniunii de Casino, „Grundung eines Casino-Vereines der Bergdirecktion
einrichten”, la 6 ianuarie 1837 iar cu Clubul Diletanţilor şi Asociaţia
Teatrală, rezultată la 17 februarie 1837 apoi semnează un contract de
închiriere a spaţiului de la etajul clădirii pentru nevoile reuniunii
O altă listă de donatori generoşi, din
1836-1837 a fost înţeleasă eronat ca având destinaţia de a colecta bani
pentru ridicarea etajului teatrului. E vorba de reamenajarea acoperişului, de
mansardarea lui, cum am zice astăzi, pentru o sală de lectură, biblioteca
„Beamten Casino” şi de
şedinţe ale reuniunii
nou înfiinţate. Cum
banii din spectacolele
aniversare ale lunii octombrie 1837, la două decenii din istoria teatrului,
nu ajungeau, lucrarea va fi ajutată financiar de colecta anului 1838. În
total, donaţiile au atins cifra de 626,75 fl. Câte 25 de florini plătesc Gustav
Gränzenstein, Johann Seymann, văduva Maria Maderspach, Emerich
Tinopl, doctorul Simon Schmidt, Friedrich-Ferdinand Bachmann şi Johann
Giller. Cu 20 fl. fiecare contribuie Richard-Gottfried şi Bernhard
Weinzierl, Wilhelm Buhl, Franz Jaretz şi Ignatz Mahr. Josef
Licker plătea 16 fl. Mulţi donează câte 10 fl de sumă: Johann Zimmermann, Andreas
Kleeblatt, Mathias Dollweth, Felix Huber (aici, Hubert), Balthazar
Boitner, Anton Seymann, Anton Hofmann, Josef Reinhold, Karl Conrad, Ignatz
Pleicher şi Friedrich Wierzbitzky. Români şi macedoromâni apar şi pe această
nouă listă: Ion Niuni (Johann Niuny) cu 25 fl ca şi Ion
Constantini, medicul şi filologul Gheorghe Rosa (desigur, Roja),
trăitor atunci în Oraviţa, plătea alţi 15 fl., David Natali (Nataly) 10
fl. Profesorul Criş (J. Kriss) dona şi el 8 fl., Băieşiu (Baiaşiu),
menţionat tot ca Johann Boess dă 5 fl. Lista mai adaugă şi contribuţiile
lui Alois Jellmann, Anton Wein, Peter Schussler, Leopold Klassowitz, Georg
Fitz şi Carl Fest care plătesc fiecare 5 fl. iar Anton Apt de
Apáti donează 2 fl. Doi funcţionari de la uzinele zonei, Bernhardt
Meisslinger şi Sigmund Bálázs, dau câte 1ö fl., alte liste sunt
semnate în „anonimat” de aceiaşi generoşi angajaţi şi funcţionari de la Sasca
Montană – 38,10 fl,. Dognecea – 13,45 fl., Bocşa Montană – 10 fl. şi Moldova
Nouă – 4,20 fl.42 La sfertul
de veac de existenţă, aniversarea e programată vara.
La 21 august 1842, „Bergwerk-Oravitzaer Dilettanten-Theater”
organizează un spectacol-coupée, împlinindu-se un sfert de veac de la
inaugurarea teatrului orăviţean. Cu timp în urmă, orăviţenii cumpăraseră
un pianoforte, adus cu destule peripeţii tocmai din Viena. O parte din
fonduri sunt păstrate pentru noi dotări cu mobilier iar altă parte sunt trimise
administraţiei oraşului Lugoj pentru ajutorarea populaţiei ce suportase cu
greu efectele unui incendiu devastator. La aceste sume se adaugă donaţia de 4
fl. a lui Franz Mager, pentru cumpărare de cărţi în fondurile
biblioteci teatrului.42
În septembrie 1847, la trei decenii de la inaugurare,
teatrul orăviţean găzduia mai multe spectacole ale diletanţilor locali, pe
banii colectaţi fiind cumpărate şase sobe de fontă de la turnătoria din
Anina, două montate în spatele scenei, stânga-dreapta, fiecare la intrarea
în cele două cabine ale actorilor, alte două la baza scenei, stânga-dreapta, spre
a fi încălzită fosa, una la intrarea principală în sala mare iar alta în Sala
Casino. Arhitectul Ion Niuni plăteşte reparaţii de rutină în valoare de 59,39
fl.43
În octombrie 1852, la 35 de ani de existenţă, instituţia primea
cea dintâi vizită a Josephinnei Gallmayer, cântăreaţă originară din aceste
părţi (ea va mai concerta şi în anii ’60 ai acelui veac XIX), ea oferind
câştigurile pentru achiziţionarea de instrumente muzicale necesare
trupelor care colaborau cu teatrul local. Suma e completată, în 1854, de Fr.
Czekelius cu 5 fl.44
În 1857, chiar în 5 octombrie, e sărbătorit Ion
Constantini, unul din liderii comitetului de iniţiativă care, în urmă cu 40
de ani, puneau bazele Burgtheater-ului orăviţean. Economistul şi fostul
primar al localităţii era deja autorul unei cărţi faimoase de specialitate şi a
şi mai faimosului „memoriu montanistic” pe care-l făcuse cunoscut şi familiei
imperiale. Din banii pe vânzarea cărţii sale, dar testând şi parte din banii
personali, Ion Constantini lăsa teatrului un fond pentru reparaţii anuale şi
întreţinere pe perioada de toamnă-iarnă. La suma aceasta se adaugă donaţia,
în valoare de 2 fl. fiecare, plătită de Maria Gerubel şi Maria Schmidt.45
În 1862, la 45 de ani de teatru, alte trei concerte ale
Josephinei Gallmayer, în cursul lunii octombrie, aduc bani pentru schimbarea
sistemului de încălzit. Sunt cumpărate noi şase sobe de fontă. Din acestea,
două, cele din spatele scenei, mai pot fi azi admirate. Alte sume, pentru cumpărare
de cărţi, recuzită, noi instrumente muzicale sunt plătite în 1863,
câte 10 fl. fiecare, de către E. Schmidt, M. Pavlovits, Johann Boitner, Johann
Poltl, Franz Tribus, Arnold Graf, Ignatz Zeilliger şi F. Seymann.46
În octombrie 1867, la jubileul primei jumătăţi de veac
din istoria sa, teatrul Oraviţei primeşte vizita miniştrilor Iosif de Szlavy,
originar din Oraviţa, şi Kalmann Tisza dar şi o sumă de bani ministeriabili
pentru restaurarea butaforiei fără a se modifica absolut cu nimic
interiorul baroc. Apoi Anton Maderspach, Wenzel Sperl, Augustin Knoblauch,
Alfred Maderspach, la 1870, deschid lista de colectă pentru
operaţiunea de restaurare-consolidare care se va încheia la 1872-1873.47
O parte din sume sunt folosite pentru a se achiziţiona o altă „Carte
de onoare”, „Fremden Buch der Orawiczaer Burger Casino”,
tipărită în 1870, la Timişoara, care are imprimată pe copertă cifra II,
însemnând că până atunci a mai existat o alta, completată probabil între
1817-1872, de existenţa ei nemaiştiind nimeni şi nemaifiind citată în studii,
cărţi, articole după acea dată.
Reparaţiile din 1872 sunt contribuţia întregului oraş dar şi a altor
iubitori de cultură din provincie ori din imperiu. Între 21 aprilie şi 5
mai, spectacolele diletanţilor aduc 101,50 florini, la care se
adaugă beneficiile conferinţei de limba franceză din 29 iunie susţinută de
dr. Alfred Grozesicki. În 7 iulie 1872, „Musik und Gesangsverein
1863” montează „Die Komödiantin”, care aduce 1255 florini donaţi
pentru repararea teatrului, după „Zankduette” a lui Offenbach, oferită
spectatorilor în 26 mai 1872 de către Clubul Diletanţilor şi care
aduce alţi 155 de florini. În 6 octombrie, „comedia lui Moser „Jedem
das Seine”, piesa lui R. Benedik „Der Mädchen Waffe” şi vodevilul
lui C. A. Gorner, „Ein Scwiegersohn unter Aufsicht” au mai adus pentru
renovarea clădirii alţi 108 florini.48 Aniversarea a 55 ani
are loc printr-o stagiune care se
deschide la 5 octombrie şi se încheie la 24 noiembrie 1872,
montări ale Clubului Diletanţilor, din aceşti bani administraţia locală
putând să-şi permită declanşarea reparaţiilor în urma cărora structura de
rezistenţă a clădirii, până atunci eminamente din lemn, e consolidată cu
oţel de Reşiţa din reţeta „24” din care, mai târziu, Eiffel va comanda
specialiştilor de pe Bârzava, unde avea mulţi prieteni ingineri, pentru a
ridica prima parte, de la bază la jumătate, a celebrului turn parizian. Între 18-21
iulie sumele sunt completate de beneficiile aduse de un spectacol complex,”Klavierconzert”-ul
susţinut de Ludwig Bakony din Schümichen, Heller, Beethoven (sonate), concertele
de violină ale lui Slunicko, cu secvenţele artistice asigurate de „frau”
Emma von Giurgevich şi „fräulein” Antonia von Giurgevich, pagini dirijorale
de Karras, compozitorul, secvenţele Adelle Horvath, apoi „Falsenmühle”
din repertoriul lui von Reisenach. La 21 august, ministrul comunicaţiilor, von
Tisza, e la Steierdorf şi Oraviţa.49
La 6 aprilie 1873, casierul StEG, Karl, pleacă la Viena şi revine cu un raport
elogios din partea ministerului artei care consideră ultima renovare a
teatrului ca realizare a unui „Kunsttempels”. iar la 22 aprilie Augustin
von Trefort vizitează Casinoul, Şcoala Civilă, oraşul.50
Aniversarea a şase decenii se organizează printr-o seară muzical-teatrală la 28 octombrie 1877
a Clubului Diletanţilor şi la 4 noiembrie 1877 cu spectacolul Reuniunii
Române de Cântări. Câştigurile, şi într-un caz şi în celălalt, sunt
fructificate pentru completarea atelierului de recuzită al teatrului şi
pentru plata lămpilor cu acetilenă.
Anul 1882, la 65 de ani de istorie teatrală orăviţeană,
se află sub semnul acestei aniversări printr-un şir de spectacole propuse de
toate reuniunile orăviţene, în intervalul aprilie-octombrie, banii
colectaţi fiind donaţi
pentru „Musik-und-Gesangsvereine
1863” care, în anul următor, serba două decenii de la oficializarea
statutelor sale. Aniversările din 1887, la şapte decenii de
activitate stau, firesc, sub semnul multiculturalităţii active. Mai întâi
etnia română care, sub egida filialei locale a Societăţii pentru Fond de Teatru
Român, filială condusă de Ilie Trăilă, organizează lucrările Adunării generale
S. T. R. , chiar cu participarea prezidentului, Iosif Vulcan. Din câştigurile
pe două spectacole, orăviţenii folosesc banii pentru achiziţionarea de cărţi
pentru trupa diletanţilor.
Apoi aniversările teatrului continuă cu spectacolele reuniunilor
germană şi maghiară, din cursul lunii decembrie 1887, banii câştigaţi
fiind folosiţi în primăvara viitoare pentru operaţiunile de drenare a
subsolului şi fundaţiilor instituţiei. În 1888 e menţionat un comitet
director din partea administraţiei oraşului care să aibă în grijă teatrul.
Preşedinte e Adolf Giurgevici, secretar Ludwig Humber, jurist Ilie Trăilă,
membri fiind Fr. Bach, Aurel Maniu, Ernest Motsidlowsky, Aron Papp, Vasile Sretcovici,
Ştefan Viranyi.51
Anul aniversar 1892 (75 de ani de la fondarea Teatrului Vechi
) este acoperit până toamna târziu în lucrări integrate unei ample operaţiuni
de restaurare, consolidare şi repunere în valoare a edificiului. Un alt
document52 rezumă, în ciornă, discursul de încheierea stagiunii,
dinaintea marilor operaţiuni de renovare. Avem în acest document indicii asupra
obiectivelor restaurării: schimbarea scaunelor din sală, refacerea
butaforiei, statutul lui Zech de intendent al teatrului: „O epocă nouă. Cu
spor la muncă, Şi Dumnezeu să ne ajute, ca cei vechiu să ne placă. / După prima
luni, după Rusale, pentru ultima dată va cădea cortina, / ne vom lua atunci
rămas bun dela vechiul nostru Teatru. Să privim / încă o dată acele locuri cari
aproape un veac ne-a / procurat nouă şi premergătorilor noştri bucurie şi
recreaţie, în cari / am găsit permanent aceste recreaţii, chiar după oboseala
zilei, şi sperăm / că vom găsi în scurt timp în Teatrul nou împodobit în măsură
mult / mai curată. Dacă acum, cu ocazia ultimei reprezentaţii / în Teatrul
vechiu aducem cuvinte de mulţumire atât intendentu / lui Teatrului,
neobositului nostru regizor Dlui F. Z., cât şi talenta-/ ţilor şi bravilor
noştri diletanţi, trebue chiar de acum să aducem multu-/ miri unui Domn, care
este autorul intelectual, într-o măsură oarecare / creatorul întregei, întinse
renovări a Teatrului şi care este Dl Dr. A. M., prea veneratului nostru notar
public regal. Credem / deja acum cu tot dreptul că suntem îndatoraţi numitului
/ Domn în numele tuturor locuitorilor oraşului nostru de
munte, / aici să exteriorizăm îndatoririle noastre de mulţumiri
neîmpărtăşirile / cele mai călduroase pentru abnegata / sa activitate
obositoare.” Un spectacol menit a puncta aniversarea e montat în 25-26 decembrie
1892 de diletanţii locali. Anul următor e dedicat reparaţiilor mai mult
interioare (schimbarea scaunelor, renovări la butaforie, dotarea cu mobilier
a spaţiilor anexă, reamenajări în Sala Casino) dar au loc şi spectacole în
aprilie, mai şi septembrie, al căror câştig financiar completează contribuţia
pe lista de colectă pentru reparaţii (lista e reprodusă la Sim. Sam. Moldovan
şi analizată, în detalii, în cartea npoastră dedicată teatrului), până la acelea din 2-3 decembrie 1893
prin care se consacră finalizarea restaurării, coordonată de comitetul condus
de juristul şi deputatul cărăşan Aurel Maniu. La reparaţiile capitale începute
în vara lui 1893, când se înlocuiesc băncile şi se renovează scena (operaţiune
încheiată oficial la 3 decembrie, coordonator fiind Aurel Maniu,53 profesorul Franz Zech a lucrat şapte săptămâni
cortina. Despre eforturile regizorului talentat care a fost Alfred Ginzkey
scrie Sim. Sam. Moldovan.54 Se adunaseră pe listă peste 3000 fl.,
alţi 800 fl. bani din spectacolele diletanţilor (9 reprezentaţii), alţi 6000
fl. fiind un fond de la „Sparcassa”. La finele lui 1896 până în 1898 Ilie
Trăilă preia coordonarea activităţilor teatrului, fiind înlocuit apoi de Frank
Zoltan.
Ilie Trăilă se ocupă de aniversările dedicate celor 80 de ani
din istoria bătrânei clădiri cu spectacolele din 14 noiembrie şi din 25
decembrie 1897, după ce se adunase un fond considerabil, în decursul
anului, folosit pentru cumpărare de instrumente muzicale (dar şi
„reparatur”), cărţi pentru „Beamten Casino”.
Anul 1902, iarăşi
aniversar fiindcă sunt de sărbătorit 85 de ani de la intrarea în
activitate a teatrului, începe cu spectacolul din 2 martie din seria de
acţiuni culturale având drept scop un fond pentru cumpărarea unui pianoforte.
Spectacolul aniversar are loc în 28 septembrie 1902, banii servind reparării
canalului de sub edificiu şi curăţirii acestuia.
În 1907 se împlineau 90 de ani, stagiunea aniversară
incluzând spectacole ale tuturor asociaţiilor şi reuniunilor cultural-artistice
orăviţene, în întreg intervalul 13 ianuarie-25 decembrie 1907, banii
fiind incluşi într-un fond de reparaţii. În 13 aprilie 1910, arhitectul
timişorean Simon Reitter solicită la „Oraviczaer Sparkassa” 5200 coroane dacă se admite proiectul său de reparare a
teatrului, la licitaţie.55
În 1912, la 95 ani de la edificarea teatrului, comitetul
teatrului, având ca preşedinte pe Julius von Bellmond iar ca secretar pe Carl
Fleischhacker, obţine subvenţii de la stat pentru reparaţii. Ele
începuseră din 1911, sub
conducerea grupului de arhitecţi alcătuit din Antonius
Maderspach, B. Tabakovits şi J. Huszarek, proiectantul fiind
firma locală „Urban şi Stutzmann” Candelabrul vechi, din 1817, a fost
înlocuit şi dus la Weisskirchen (Biserica Albă).
În 1917, la centenarul aniversat în condiţii de război
mondial, prin diligenţele preşedintelui StEG Gustav von Tavy, Casinoul
obţine „grădina de sus” denumită de atunci „Casino-Garten” dar un
manuscris local vorbeşte de „focarul cultural din Oraviţa, primul teatru din
S.E. Europei” care, în 1917, la „insistenţele” deputatului Iosif Siegescu
obţine din partea StEG şi grădina din apropiere.56 Cert e că
înainte de 1918, din colaborarea lor statornică, au fost conştiente că teatrul,
ca spectacol, a fost mai mult naţional decât artistic.57
În interbelic, în continuare, teatrul şi
muzica fac casă bună.58 La 105 ani, de-acum în România
reîntregită după 1918, în 1922, spectacolul aniversar este montat a doua
zi de Crăciun, în 26 decembrie. Au fost realizate, cu intermitenţe, reparaţii,
sub conducerea arhitectului M. Ivanovici. E amenajat şi un muzeu al culturii
cărăşene.
În 12 martie 1927 se aniversau 110 ani,
la 8 iunie 1932 erau 115 ani. Aniversările celor 120 de ani de
la fondare încep încă din 1936. În 19 decembrie are loc şedinţa Asociaţiei
de Casino şi Citire, preşedinte fiind medicul I. Fira, iar membri în comitetul
coordonator K. Winkelhoffer şi Gheorghe Corneanu.59
Spectacolul aniversar e organizat în 6 martie 1937. În numele unui grup de iniţiativă, medicul
Ion Ţeicu solicită, printr-un memoriu trimis prefectului de Căraş, colonelul
Andrian, la 22 martie 1938, bani pentru operaţiunile reparării clădirii
teatrului, în condiţiile în care cotizaţiile membrilor Asociaţiei de Casino şi
Cetire nu depăşeau 20 de lei lunar. Motivaţia era, fireşte, generoasă: „pentru
înălţarea prestigiului naţional şi cultural al oraşului Oraviţa.”60
Reparaţii au loc în 1941, în coordonarea arhitectului Aurel Runcan, în 1942, la 125 de ani, banii
spectacolelor şi subvenţiile de la minister vor facilita reparaţiile
clădirii, întrerupte în 1944, reluate între 1945-1946, în coordonarea
aceluiaşi Aurel Runcan, proiectul aparţinând Zinei Stroe, finanţator
veritabil fiind însă U. D. R.
Şi în 1947, la 130 de ani, se intenţiona continuarea
operaţiunii de restaurare, reluată în 1952, la 135 de ani şi
în 1957, la 140 de ani. Atunci, în acel an 1957, printr-o Hotărâre
a Consiliului de Miniştri, clădirea a dobândit statutul de monument de
arhitectură „Recent, printr-o Hotărâre a Consiliului de Miniştri, un număr de
construcţii au dobândit calitatea de monumente de cultură. Printre
construcţiile care au dobândit calitatea de monumente de arhitectură se
numără piaţa „6 Martie”
din oraşul Sibiu, împreună cu toate clădirile existente acolo, ziduri,
porţi de intrare, plantaţii etc., cetatea veche din Oradea împreună cu toate
clădirile aflate în incintă; palatul Ştirbei de la Buftea împreună cu toate
dependinţele; vechiul teatru orăşenesc din Oraviţa; biserica reformată
din Lechinţa, de asemenea împreună cu zidurile şi clădirile vechi din incintă
ş. a.// Monumente istorice au fost declarate printre altele casele în care au
locuit savantul Emil Racoviţă (Dăneşti-Surăneşti) şi criticul Garabet
Ibrăileanu (Iaşi); mormintele pictorilor N. Grigorescu şi Gh. Tattarescu; furnalul
vechi, topitoria de fier din comuna Budvai (Herculan), Regiunea Autonomă
maghiară. Fântâna de piatră din curtea bisericii Amzei din Bucureşti a dobândit
calitatea de monument de arte.”61
NOTE:
1. I. MONTANI, Un tragic destin artistic, în
„Banatul”, II, nr. 2,
1927, p. 7
2. Manuscris
dintr-o colecţie locală.
3. Ibidem
4. L. DRIMBA, Istoricul Societăţii pentru Crearea unui Fond
de Teatru Român în Ardeal,
în „Cercetări de Limbă şi Literatură”, Oradea, 1969, p. 77
5. M. VASILIU, Istoria teatrului românesc, Bucureşti, Editura Albatros, 1972,
p. 6
6. Ibidem
7. P. PAVIS, Problème d’une sémiotique du theâtre,
în „Semiotica”, 15, 3, 1975, p. 251
8. M. VASILIU, op. cit., p. 2-3
9. I. M. SADOVEANU, Drama şi teatrul religios în
Evul Mediu, Bucureşti, 1942, p. 32 sq
10. M. VASILIU, op. cit., p. 6-7
11. H.
GOUHIER, L’éssence du
theâtre, Paris, Editions
Plon, 1943, p. 76-79
12. M. VASILIU, op. cit., p. 8-9
13. I. BOTA, Istoria Teatrului Vechi din Oraviţa,
volumul I, 1817-1940, prefaţă de Gh. Jurma, Reşiţa, Editura Timpul, 2003,
216 p.; volumul II, 1940-2000,
prefaţă de Gh. Jurma, Reşiţa, Editura Tim, 2005, 148 p.; volumul III, Reşiţa, Editura TIM, 2007, passim
14. F. MILLEKER, Geschichte der deutschen Theaters
im Banat, Werschetz, 1937,
p. 10-16
15. SIM. SAM. MOLDOVAN, Oraviţa
de altădată şi teatrul cel mai vechiu din România, prefaţă de Ion Ţeicu, Oraviţa,
Tipografiile orăviţene Felix Weiss (fosta C. Kehrer, fondată 1863), Progresul
(fondată 1907), Iosif Kaden (fosta C. Wunder, fondată 1868), 1938, p.90; ŞT.
MĂRCUŞ, Thalia română, contribuţii
la istoricul teatrului românesc din Ardeal, Banat şi părţile ungurene, cu o sută de ilustraţiuni de Atanasie Demian, volumul I, Timişoara,
Institutul de Arte Grafice G. Matheiu, 1945 (pe copertă 1946), p. 86
16. ŞT. MĂRCUŞ, op. cit., p. 85-86
17. C. BARCAROIU, Oraviţa, în „Societatea de Mâine”,
XV, nr. 2, aprilie-iunie 1938, p. 71-72; citat şi la I. CRIŞAN, Teatrul
din Oraviţa (1817-1967),
Reşiţa, Comitetul pentru Cultură şi Artă al Judeţului Caraş-Severin, Casa
Judeţeană a Creaţiei Populare, 1968, p. 6; S. ALTERESCU, A. COSTAFORU, O.
FLEMONT, M. FLOREA, L. GÂŢĂ, JANCSO ELEMER, H. KRASSER, M. MANCAŞ, L. NĂDEJDE,
A. M. POPESCU, Istoria teatrului în România, I, Bucureşti, 1965, p. 179-180;
I. BOTA, Contribuţii bibliografice, în „Timpul”, III, nr. 200 (715),
sâmbătă 10 octombrie 1992, p. 1-2
18. Colecţie
personală orăviţeană.
19. R. S. MOLIN, De unde şi până unde atâta cor şi teatru în
Banat, în volumul Corurile şi fanfarele din Banat,
Craiova, 1929, p. 20-21; SIM. SAM. MOLDOVAN, op. cit., p. 90; R.
GRÄF, Sub semnul armoniei culturale, în volumul P. CĂLIN, Teatru
şi cultură la Oraviţa,
Reşiţa, Muzeul Judeţean de Istorie Caraş-Severin, 1987, p. 10; V.
VĂRĂDEANU, Teatrul din Oraviţa, din istoicul lui, în „Anuarul Liceului de
Băieţi „General Drăgălina” din Oraviţa”, pe anul 1931/1932, Oraviţa, 1931, p. 3
20. M. VASILIU, op. cit., p. VIII
21. Cf. şi I. CREŢIU, Macedo-românii în istoria
românilor. Relaţii cu Oraviţa, în „Românii”, noiembrie 1995, p. 34
22. I. CREŢIU, Teatrul din Oraviţa, în „Oraviţa”,
I, nr. 1, noiembrie 1997, p. 1-3; P. STENGL, Aşa a fost zidit teatrul din
Oraviţa. Istorii şi istorioare în jurul unui giuvaier cultural din Banatul de
Sud, traducere de I. Creţiu, în Ibidem, p. 4-5
23. Vezi supra, nota 18
24. Vezi nr. 19,1873, p. 1-2
25. SIM. SAM. MOLDOVAN, op. cit., p. 90
26. C. POTOCEANU, Cel mai vechi teatru din România Mare,
separatum, p. 188
27. Colecţie
de familie, Greoni
28. P. ARDELEANU,
GH. ŞORA, Momente
din activitatea culturală a
teatrului din Oraviţa, în volumul Tradiţie şi contemporaneitate, comunicări prezentate la sesiunile şi
simpozioanele organizate de Comitetul pentru Cultură şi artă al Judeţului
Caraş-Severin şi de Casa Creaţiei Populare, Reşiţa, 1969, p. 51-62
29. I. BOTA, Teatrul Vechi din Oraviţa. Un caz de
multiculturalism european, în
„Foaia Oraviţei”, XIV, nr. 67, 2003, p. 12; I. MASSOFF, Teatrul românesc. Privire
istorică, I. De la obârşie până la 1860, Bucureşti, 1961, p. 112; Ibidem,
II, 1966, p. 524-535; S. ALTERESCU, Care este cea mai veche clădire de teatru din
România, în „Studii şi Cercetări de Istoria Artei”, nr. 1, 1959, p.
82-84
30. Tot
el cere bani ministrului transporturilor, preşedintelui Comisiei Superioare de
Economie, Alexandru Marta pentru monografia Oraviţei şi a Teatrului Vechi
31. Ciornă
scrisoare către Guvernatorul BNR, Incipit: „Domnule Guvernator !”, Datată
„20.VI.1936”, cere sprijin pentru tipărirea cărţii despre teatru, premiul de
1500 lei nefiind suficient).
32. I. CREŢIU, lucr. cit., în loc.
cit.
33. Manuscrisul
„Zum 120 jährigen Jubiläum/unserer Theaters”, în Colecţiile Sim. Sam. Moldovan
34. P. ARDELEANU, GH. ŞORA, lucr. cit., în loc.
cit.
35. Manuscris
dintr-o arhivă de familie.
36.
Reprodus în lucrarea noastră, volumul I, p. 100-101, nota 2
37. Ibidem
38. C. FENEŞAN, Însemnări de călătorie despre românii
bănăţeni într-un jurnal de călătorie din 1817, în „Banatica”, 12, II, Reşiţa, 1993, p. 189-198
39. SIM. SAM. MOLDOVAN, op. cit., p. 98
40. Totul, în lucrarea noastră, capitolul Concretizarea
iniţiativei la 1817. Un monument al barocului târziu (barocul vienez) din
România, p. 44-71, cu toată bibliografia